Uitând să mai plecăm pe-același drum,
N-ai să ajungi vorbind de-o viață nouă,
Mereu vei fi cu mine, ca acum.
Oricând, în miez de fapte, o-ntrebare,
Îți va zdrobi simțirea cu peceți
Făcând să simți că-n orișice urmare
Mă porți în pântec pentru zeci de vieți.
În vise vei mai spune că-ți e bine,
Și-ți vei dori într-una să visezi
Tocmai atunci când vei fugi de mine,
Spunându-ți că nu-i cazul să mă vezi.
Știindu-mă veghindu-te în noapte,
Vei tot gândi că nu e drept să vrei
Să te-nsoțești cu mincinoase fapte
Și să te minți că n-ai alte idei.
De-ar fi s-alegi acum o altă cale
Convinsă că îți poate fi reper,
Trezite se vor vrea idei banale
În contul adevărului din Cer.
N-ai cum să fii mireasa unor clipe
Ce nu îți e venită ca și dar,
Cel mult de poți deda unei risipe
Spre pierderi de speranțe în zadar.
Va fi să-ți fie soarta însă dreaptă,
Și n-ai să poți departe să te duci,
Știind că-n tine cel ce sunt te-așteaptă,
Dându-ți motiv să nu stai în răscruci.
Nimic nu-ți poate fi întru schimbare,
În tine sunt, cu tot ce-s eu, totem,
Doar riști înspre o viață viitoare
O binecuvântare în blestem.
Conștiința nu se schimbă prin machiaje,
Sub fard obrazul e, la fel, pătat,
Și nici ideea noilor miraje
Nu-l face mai frumos ori mai curat.
Urma de fapte e mereu prezentă,
Se vede-n pasul pus șovăitor,
În lacrima ce ochilor e-absentă
Când cei ce-s drepți, fără de vină, mor.
O linie prea bine conturată
Pusă pe chip cu rost demonstrativ,
Nu poate da dovezi că e urmată
Oricând, oricum, în mod imperativ.
Și nici culoarea, variind nuanțe
Din gri plecând, prin palide culori,
Nu șterge umbra marii aroganțe
Bazată de concluzii și erori.
Oricât de neted chipul se voiește,
Emblemă nu devine nici un fard,
Nici când lumina-n el se oglindește
Mimând o fluturare de stindard.
Cum doar privirii dă, o clipă, seamă
Contextuala spumă-a unui val,
Așa și fardul în desfrâie cheamă
Pe cei ce cred, o biată plută, mal.
Schimbarea nu se face peste noapte,
Cu-n studiat obiect de ornament,
Când, pe fațade, urma multor fapte
Arată al trăirii argument.
Nu mi-am depus nicicând candidatura,
Nu m-am lasat de oameni angajat,
Știind cât de completă-i anvergura
Când nu-i doar un obiect de măsurat.
Îmi place totdeauna vremea bună
Și mă feresc de lungi, ori dese ploi,
Nu sunt potrivnic vieții împreună,
Când unu și cu unu-nseamnă doi.
Am mers pe drumuri, multe, zi și noapte,
Și nu mai dorm de mult cu-adevărat,
Purtând cu mine, în urmări de fapte,
Tot ceea ce, trăind, am învățat.
Vorbesc puțin de mersul mai departe,
Departe știu cinstit cum să ajung,
Chiar dacă lupt pe viață și pe moarte
Furtunile din cale să-mi alung.
În câte știu încap idei destule,
Și încă este loc pentru mai mult,
Ba chiar transpuneri logice-n formule
A ceea ce e, oarecum, ocult.
Nu-s angajat sub nici o altă formă
În slujba celor ce ne dau porunci,
Și nici n-am viața strânsă într-o normă,
Adept al unei controlate munci.
Câte-am făcut și câte am a face
Sunt pașii multor urme din trecut
Și nu ideea unui om ce zace
Voindu-se prin alții cunoscut.
Sunt sinonim cu propria mea vrere,
Nu-s la cheremul oamenilor mici,
Al celor ce-și doresc măcar putere
Spre vindecarea propriilor frici.
Unii îmi cer hârtii, să am dovadă
Că sunt cu acte ce în viață sunt,
Că nu au altă cale să mă creadă
Cât nu am părul alb, măcar cărunt.
Ei cred că o bucată de hârtie
Îmi poate defini al minții gând,
Și pot, de-n ea, cu litere se scrie,
Să fiu, cum zic, un simplu om de rând.
Degeaba le vorbesc, le spun că poate
Ceva-n ideea lor este greșit,
Ei tot găsesc, să-mi pună bețe-n roate,
Un crez ce nu-i niciunde pomenit.
Am nume, e firesc, am și prenume,
În evidențe știu că sunt un cod,
Dar se insistă că-n această lume
A dovedi că-s eu nu-i un alt mod.
Hârtia ce o am, oficială,
Că m-am născut, ca om, în mod real,
Nu-i îndeajuns, e pusă la-ndoială
Chiar dacă e un act original.
Că la-ndoială-s pus, prin recurență,
Nu-i ceva nou, ba chiar nu mă mai mir,
Nici că lipsește minima decență
Al celor ce și-n gând sunt în delir.
Exist și sunt, nu-n formă aparentă,
Exemplul ce-i, plin de dovezi, atu
Al semnului, ca urmă și amprentă,
De-a da răspuns mai mult de Da ori Nu!
Unii îmi cer hârtii... N-au cum să creadă
Că fiecare om e unicat,
Iar Dumnezeu nu dă hârtii dovadă
Ca să se simtă bine un ratat.
Singurătea-mi e prieten bun
O simt că îi sunt drag și mă răsfață,
Spunându-mi c-avem ceva în comun,
Zi după zi, în prag de dimineață.
Mă știe că n-am cum să o refuz,
Că o accept chiar și-n intimitate,
Și când în glumă-mi zice că-s ursuz
Eu o întreb de cât să-ndure poate.
O iau cu mine, peste tot o plimb,
Pot spune chiar că este mult umblată,
De amintiri, în noapte, facem schimb,
Chiar mă și mir cât e de cultivată.
Oricât aș vrea s-o mint sau s-o înșel,
Ea stă aproape, blândă, răbdătoare,
Ba chiar acceptă viața în alt fel,
Știe și ea cât e de schimbătoare.
Schimbări de fac, nu-și are pas grăbit,
Efectele, din umbră, urmărește,
Și chiar mi-arată punctual, țintit,
Când așteptarea-n vorbe nimerește.
Și cum nimic nu-i vine-a sta în loc,
Revine și nimic nu-mi reproșează,
Eu îi mai zic de gazul pus pe foc,
Când lângă mine, seara, se așează.
De veghe-mi stă când uit să mai veghez
Un gând ce s-a lăsat sedus de stele
Dându-mi putere să mă recreez
Știindu-mă, de mult, știut de ele.
La bine, ori la rău, prieten bun
Vorbesc cu ea când nu mai am cu cine,
Și tot pe ea furia mi-o răzbun,
Acceptă tot să-mi fie mie bine.
Aud vorbind pe mulți că duc o cruce,
De care siguri sunt că nu-i a lor,
Ori că, trecând în noapte o răscruce
Au fost împinși pe-un drum rătăcitor...
Îi văd plângând, spunând oricui i-ascultă,
Că nici nu știu ce drum au apucat,
Dar siguri sunt c-au mers o vreme, multă,
Simțind că toată lumea i-a uitat.
Vorbind de cruce, se privesc cu ură,
Dar cer a fi văzuți ca bravi eroi,
Ce lupte-au dus, de mare anvergură,
Fugind și de furtuni și de noroi.
Iar alții, plini de crasa aroganță
A celor ce nimic n-au împlinit,
Fac semnul crucii-n sens de ignoranță,
Văzând în cel cinstit doar un tâmpit.
Și-n vorba ce o vor a fi dovadă
Științei lor de lumile de sus,
Se circumscrie rolul de fațadă
Ce-l dau ideii prin cuvântul spus.
Pun laudei puteri nemăsurate,
Țipând idei de care n-au habar,
Chiar dacă, ucigând cu mâini curate,
Pe unii-i duc a trece în zadar.
Vorbind de cruce fac, din nesimțire,
Gesturi ce lasă sufletul pătat,
Mimând chiar surogatul de iubire
Celor ce văd perechea un păcat.
Cruci peste tot se pun și ele-arată
Că nimănui nu-i pasă de au rost,
Mulți cred că viața-i astfel mai curată
Când preșul pentru fapte-i adăpost.
N-am pierdut nimic din amintiri,
Drum din ele-mi fac spre înainte,
Știu că remușcări am în priviri,
Fruntea-mi încruntată să-mi alinte.
Din senin, de multe ori, mi-e dor
De ceva ce vrea să se repete,
Și mă simt un simplu muritor
Definit de faptele concrete.
Uit de vise tocmai când visez,
Abia treaz le iau pe toate-n seamă
Conștient fiind că le urmez
Vreau, nu vreau, ideea lor mă cheamă.
Sunt un tot și-mi știu trecutul tot,
Și mi-l văd prin noul drum, prin fapte,
Arătându-mi dacă vreau și pot
Să devin un altul peste noapte.
Nu-s nimic mai mult, deloc altfel,
Tot trecutu-mi este mărturie
N-am avut și nu m-am vrut model,
Iar reproș de fac, îmi fac doar mie.
N-am pierdut nimic... Am adunat
Amintiri, idei, învățătură,
Și spun azi că timpu-i măsurat
Prin urmarea sa ca aventură.
