La Pristol, iarnă iar

De mult nu a mai nins așa, la Pristol,
Văd satul ca trecut în altă lume,
Descoperit de-al gerurilor viscol
Ce l-a-ngropat cândva cu tot cu nume.

Se-aud cum trec, peste troiene, sănii,
Fugind dinspre niciunde spre niciunde,
Când, în reprize, pomii fac mătănii,
Tot încercând de ger a se ascunde.

Și-i totul alb, un alb fără contururi
Ce vine parcă dintr-o amintire,
În care timpul, înnodat pe șnururi,
A dat de veste vremuri de rodire.

Se simt venind din timpul nemuririi
Idei ce trec, de-a valma, în extreme
Când fulgii-nvață tabla înmulțirii
Mizând pe neștiute teoreme.

Zăpezi de ger, cu multe obiceiuri,
Se văd ca nori seduși de preumblare,
Nerăbdătoare de-a avea temeiuri
De-a arăta că-n lume teama-i mare.

Ninge, tot ninge... Este iarnă-n Pristol
Cum nu credeam că va mai fi să fie,
Și va urma un ger și-apoi un viscol
Cum bine știu de prin copilărie.

Colecţie de gânduri

De dorul cui scriu rânduri după rânduri?
Ce vise, prin cuvinte, regăsesc?
Am gânduri că îmi place să am gânduri
Şi am uitat cumva să-mbătrânesc?

Mă tot întreb şi-o fac precum netotul
Ce nu găseşte nici un sens real,
Având pretenţii că, de ştie totul,
Se poate şti cu Dumnezeu egal.

Distanţele mă dor, mă doare dorul,
Când timpul e măsura altui drum
Ce e de vremi întregi despărţitorul
Celui ce-aş fi de cel ce sunt acum.

Irelevant îmi e, oricum, verdictul,
Celor ce-mi scot trăirea la mezat,
Le sunt motiv de-a declanşa conflictul
Cu mori de vânt, în zori şi pe-nserat.

Eu tot întreb şi scormonesc trecutul,
Ca nu cumva s-ajung în viitor
Şi să constat că-mi sunt necunoscutul
Ce-apare doar ca umbră în decor.

Ca un răspuns scriu rânduri după rânduri,
În ele stă un adevăr ascuns,
Că am ajuns colecţie de gânduri
Şi tot nu cred că am gândit de-ajuns.

Urmare de-ncercări

De-ai simți și tu, ca mine,

gustul de cenuşă-n gură,

Ți-ai găsi în el puterea

de a ști că poți să speri,

Că deși visele-ţi toate

se vor transforma în zgură

N-ai pierdut decât o clipă

cât întreaga zi de ieri?

De-ai simţit cum te apasă

drept în inimă durerea

Și cum aerul dispare

iar pământu-i mișcător,

Te-ai privi mai mult spre tine,

acceptându-ți decăderea

Ce, în felul ei îți spune,

că poți fi învingător?

De-ai simți că, peste noapte,

numai umilința milei

A rămas blazon să-ți fie,

în culori vii, de neșters,

Te-ai lăsa prin de-ntuneric

chiar de știi că-i miezul zilei

Și, prin rătăcirea minții,

ți-ai lăsa drumul nemers?

De-ai simți că-ți ai în minte,

despre tine, o idee,

Că-ţi eşti de prisos, tu însuţi,

şi-altora indiferent

Te-ai abate pe-o cărare,

cu speranța că-i alee,

Când apelului vieții

vrei să pari că ești absent?

De-ai simțit că ești doar unul,

pe-o planetă rătăcită

Și nimic nu te susține

din tot ce credeai că știi,

Te-ai gândit că întâmplarea

este mai mereu ispită

Sau, fără de-mpotrivire,

trăitor ai vrut să-i fii?

De-ai simțit atât de multe

și-ți ai gând înspre voință,

Și-ți duci crucea cu decență

pe al vieții tale drum,

Poți avea curaj la fapte,

dacă-ți sunt de trebuință

Vei răzbate orice umbră

te-ar mai încerca de-acum.

Dor de tine, dor de mine

De-atâta dor aș vrea mereu să-ți scriu,
Și să te-ntreb de ce mi-e dor de tine,
De ce aș vrea în preajmă să te știu
Și să te-aud cum spui că-ți este bine?

Am întrebări destule și-mi tot spun
Că pot să stau o viață-n așteptare,
Dar uit, tot uit, când stelele apun,
Și să întreb, văd bine, n-am răbdare.

Greu nu îmi e, ușor îți recunosc
Dorințele-mi ce-ți sunt, de mult, știute,
Din vremea când a fost să te cunosc
Spre a-ți avea, iar, vise absolute.

În zi de mai, un gând pornit la drum
Real s-a vrut și-a devenit deviză
Renașterii din urmele de scrum,
A țelului ce ne avea, brusc, miză.

Totul era un simplu amănunt
Dar și motiv ca totul să înceapă,
Prin care eu să fiu acela care sunt
Iar tu să-mi fii izvor cu-a vieții apă.

Un singur pas, înfăptuit firesc,
Ne-a pus a fi cu totul împreună,
Și, prin concretul rostului lumesc,
În drept deplin a vrut să ne repună.

Eram deja un tot, un simplu tot
Ce n-avea Cerul cum să-l mai împartă,
Chiar dacă minți de om, printr-un complot,
Aveau puteri în fapt să ne despartă.

Timpul se trece, mult deja-i trecut,
În zori îți scriu și-mi este dor de tine,
Atât de mult mi-e dorul cunoscut
Fiindu-mi dor, cu totul, și de mine...

Puneri pe jar

Am pus pe jar nebuni de-atâtea ori,
De-a dreptul deranjați de-a mea prezență,
Numindu-mă făptașul de erori,
Negându-mi dreptul sfânt la existență.

Și s-au gândit la a stârni furtuni,
Ori, chiar mai mult, continuu, uragane,
Ca sub imboldul simplei rațiuni
Să scot din foc încinsele castane.

Am fost văzut, de multe ori, dușman,
Ori adversar în lupte fanteziste,
Deși eram un umblător sărman
Dar învățat la pietre să reziste...

Mulți s-au aprins, și-au pus orgoliu-n foc,
Sperând să îmi consum orice putere
În jocul lor cu pas bătut pe loc,
Ce și-l aveau ca leac și mângâiere.

M-au vrut, în gândul lor, cel pus la zid
Și arătat cu degetul de-o lume
Ce poate da verdictul că-s perfid,
Ins clandestin, având, în fapt alt nume.

Și tot așa, cu timpul am aflat
Că am ajuns motiv de disperare,
Al celor ce având doar cap plecat
Plecarea-mi să aștepte n-au răbdare.

Am fost ucis, de multe ori, în gând,
Și, nemurind, mai rău am dat de muncă
Celor ce-au spus că-s un nebun de rând
Ce-n foc, fără motive, se aruncă.

Așa am ars, iar gându-mi a fost jar
Ce-a devenit, atrăgător, ispită,
Pentru mai toți ce dusu-mi spre altar
S-a vrut numit greșeală săvârșită.

Așa pe jar și alți nebuni s-au pus,
Grăbiți fiind din viață să mă scoată,
Sperând că ei în lume-ajung mai sus,
Dacă eu tac, li-i fața mai curată.

Nevăzut, neamintit...

Eu știu că-ți amintești și-o altă viață
Cu fapte petrecute-n mod ciudat,
Cu rugul ce aprins sub copci de gheață,
Prin moarte, înspre viață, s-a-nălțat.

Privești, în vis, spre lumi de mult apuse,
Și în oglinda lor înspre prezent,
Știute-avându-ți vorbele nespuse
Prin adevărul lor prea evident.

Acolo stai, de multe ori, captivă,
Acolo crezi că-i tot și-o să găsești
De ce îți ai, azi, gânduri împotrivă
Și chiar de ce, fără să știi, iubești.

Gândul nu-ți stă nicicum pe loc și fuge,
Ca să gășești, în alt răstimp, răspuns,
Ferindu-se prezentul să-l conjuge,
Simțindu-i fața tristă pe ascuns.

Din tot ce-a fost, continuu, suferință,
Găsești din ce și cum ți s-a pornit,
Și te trezești în valuri de dorință,
Tot căutând tărâmul liniștit.

Dar liniștea nu-i încă lângă tine,
Și nu ai drum mai multor căutări,
Motiv major ca să nu știi de mine,
Ci doar să-ți ai destule întrebări.

Eu sunt în viața ta de multă vreme,
N-ai amintiri căci sunt omniprezent,
Ieșit din teoriile extreme
Ale acestui timp numit prezent.

Și-s definit ca ceea ce te-așteaptă,
Purtând amprenta unui viitor
În care tu, prin fire și prin faptă,
Mă vei renaște, iar, nemuritor.

Altfel, la fel...

Nimic nu este nou în Univers
Și nu spun asta spre a contrazice
Pe cei ce cred, în mersul lor invers,
Că pot de-această lege-a se dezice.

La adunări e important ce-i mic,
Dar înmulțirea chiar îi dă valoare,
Iar faptele nicicând nu-s un nimic,
Așa cum nou nimic nu e sub soare.

În calcule scăderea, într-un fel,
Ce este fără sens direct adună,
Căci devărul e oricând rebel
Și poate, numai lui, să se supună.

Prin vorbe, din vechime, s-a tot spus
Când stau părinți-n groapa de păcate,
Căi de-ndreptarea lor prea multe nu-s,
Și-ajung copiii de plătesc de toate.

Duplicitatea pare un hotar,
Putând din război să facă pace,
Deși, în urmă-i gustul e amar,
Ce faci cuiva și ție altu-ți face.

Când înmulțite semne intră-n joc,
Privite ca un fel de tulburare,
Ispitele trecutului dau foc
Urmării ce devine-ngreunare.

Și arde focul, și se văd în fum
Cât de adânci sunt urmele lăsate
Ce cândva au rămas oprite-n drum
Forțate de povești prefabricate.

Nimic nu-i nou, nimic nu e altfel,
De adevăr nimic nu se dezice,
Doar lupta-n gând a devenit măcel
Și omului îi place-a-i fi complice.