Prietenie cu singurătatea

Singurătea-mi e prieten bun
O simt că îi sunt drag și mă răsfață,
Spunându-mi c-avem ceva în comun,
Zi după zi, în prag de dimineață.

Mă știe că n-am cum să o refuz,
Că o accept chiar și-n intimitate,
Și când în glumă-mi zice că-s ursuz
Eu o întreb de cât să-ndure poate.

O iau cu mine, peste tot o plimb,
Pot spune chiar că este mult umblată,
De amintiri, în noapte, facem schimb,
Chiar mă și mir cât e de cultivată.

Oricât aș vrea s-o mint sau s-o înșel,
Ea stă aproape, blândă, răbdătoare,
Ba chiar acceptă viața în alt fel,
Știe și ea cât e de schimbătoare.

Schimbări de fac, nu-și are pas grăbit,
Efectele, din umbră, urmărește,
Și chiar mi-arată punctual, țintit,
Când așteptarea-n vorbe nimerește.

Și cum nimic nu-i vine-a sta în loc,
Revine și nimic nu-mi reproșează,
Eu îi mai zic de gazul pus pe foc,
Când lângă mine, seara, se așează.

De veghe-mi stă când uit să mai veghez
Un gând ce s-a lăsat sedus de stele
Dându-mi putere să mă recreez
Știindu-mă, de mult, știut de ele.

La bine, ori la rău, prieten bun
Vorbesc cu ea când nu mai am cu cine,
Și tot pe ea furia mi-o răzbun,
Acceptă tot să-mi fie mie bine.

Sub cruce, preș

Aud vorbind pe mulți că duc o cruce,
De care siguri sunt că nu-i a lor,
Ori că, trecând în noapte o răscruce
Au fost împinși pe-un drum rătăcitor...

Îi văd plângând, spunând oricui i-ascultă,
Că nici nu știu ce drum au apucat,
Dar siguri sunt c-au mers o vreme, multă,
Simțind că toată lumea i-a uitat.

Vorbind de cruce, se privesc cu ură,
Dar cer a fi văzuți ca bravi eroi,
Ce lupte-au dus, de mare anvergură,
Fugind și de furtuni și de noroi.

Iar alții, plini de crasa aroganță
A celor ce nimic n-au împlinit,
Fac semnul crucii-n sens de ignoranță,
Văzând în cel cinstit doar un tâmpit.

Și-n vorba ce o vor a fi dovadă
Științei lor de lumile de sus,
Se circumscrie rolul de fațadă
Ce-l dau ideii prin cuvântul spus.

Pun laudei puteri nemăsurate,
Țipând idei de care n-au habar,
Chiar dacă, ucigând cu mâini curate,
Pe unii-i duc a trece în zadar.

Vorbind de cruce fac, din nesimțire,
Gesturi ce lasă sufletul pătat,
Mimând chiar surogatul de iubire
Celor ce văd perechea un păcat.

Cruci peste tot se pun și ele-arată
Că nimănui nu-i pasă de au rost,
Mulți cred că viața-i astfel mai curată
Când preșul pentru fapte-i adăpost.

Definitoria măsură

N-am pierdut nimic din amintiri,
Drum din ele-mi fac spre înainte,
Știu că remușcări am în priviri,
Fruntea-mi încruntată să-mi alinte.

Din senin, de multe ori, mi-e dor
De ceva ce vrea să se repete,
Și mă simt un simplu muritor
Definit de faptele concrete.

Uit de vise tocmai când visez,
Abia treaz le iau pe toate-n seamă
Conștient fiind că le urmez
Vreau, nu vreau, ideea lor mă cheamă.

Sunt un tot și-mi știu trecutul tot,
Și mi-l văd prin noul drum, prin fapte,
Arătându-mi dacă vreau și pot
Să devin un altul peste noapte.

Nu-s nimic mai mult, deloc altfel,
Tot trecutu-mi este mărturie
N-am avut și nu m-am vrut model,
Iar reproș de fac, îmi fac doar mie.

N-am pierdut nimic... Am adunat
Amintiri, idei, învățătură,
Și spun azi că timpu-i măsurat
Prin urmarea sa ca aventură.

Trecere prin treceri

Trecem mereu, suntem așa cam toți,
Suntem doar timp ce, fără de măsură,
Vede în fapte niște cinici hoți
Și le răspundem cu dispreț și ură.

Cu-avânt te treci, dar să te vezi nu vrei,
Îți spui doar vorba ce, firesc, te minte,
Crezând că poți să mergi doar prin idei
Spre un retoric, legic, înainte.

În viziuni există un reper
Fixat de-aceași logică puhavă,
Ce vede desfrânarea un mister
Al celui ce e bun și de ispravă.

Așa sunt multe și suntem și noi
Surprinși de un noian de argumente
Ce ne aduc în minte mari nevoi,
Prin simpla existență elocvente.

Și-s toate într-un fel ori în altfel,
Timpul pierdut e-ajuns a fi ispravă
Când mintea îi găsește scop și țel
Prin umpleri de pahare cu otravă.

Fixați într-un real determinist
Avem doar ipotetic tentative
De a privi trecutul optimist
Și viitorul prin alternative.

Totu-i normal și întru tot firesc
Când doar prin treceri visul iei în seamă
Și vezi că-n jur mai toate-mbătrânesc
Plătind, cu viața, trecerile-n vamă.

Finalul e final, nu-i cu retur,
Concret și dur, real prin definire,
Dar acuzat mereu că-i prematur
Netrecător și fără părtinire.

Greu, în treceri

Greu va fi să treci de-această stare,
Derularea faptei e reper
Că împiedicarea-ți este mare
Și aici, pe-acest pământ, și-n Cer.

Drumul ți-e mereu în altă parte,
Și te-aprind idei de vag moment,
Când îți sunt aproape ești departe,
Doar absurdul pare consecvent.

Te oprești și-ți spui că nu se știe
Unde pleci și când o să ajungi,
Că nimic nu e ce-ai vrut să fie,
Și-n nesomn ți-s nopțile prea lungi.

Gândul greu din rătăciri revine,
Îți găsește ochii-nlăcrimați,
La vedere lacrima-i mai ține,
Înspre căutări fiind pkecați.

Greu va fi, îți spun încă o dată...
Căi prea multe, ca și drum, nu sunt,
Dar odată e ca niciodată,
Tu ești calea până-n amănunt.

Mersul înspre marea coborâre
Poți să-l faci a fi urcușul dur,
Dacă-ți ai concreta hotărâre
De-a uita de-al gândului sperjur.

Dincolo de viața înspre lume
Stă întregul timp deja trecut
Cu-ncordări și replici fără glume
Ce în cuie clipe au bătut.

Tu ești calea, drumul e în tine,
Nu-i deloc mai greu decât a fost,
A fost greu, urmează a fi bine...
Hai, dă-mi mâna... Vezi al vieții rost...

Clarul în nuanțe

Nu știu de ce am gându-nfrigurat,
Și-mi este frig de mă gândesc la tine,
Fără să vreau mă simt îndurerat,
Mi-e mult prea clar că nu îți este bine.

Văd Cerul meu cu orizont senin,
Pe Cerul tău văd norii de furtună,
E-atât de greu să tac, să mă abțin
Când văd că, fără noimă, se adună.

Și nori tot vin, și vin de peste tot,
Pe umeri greutatea lor te-apasă,
Că nu mai știi nici umerii ce pot
De duc atât și încă nu se lasă.

Mi-adun tăcerea toată la un loc,
Măcar în vis să poată să-ți vorbească,
Sau să se-aprindă, să se ardă-n foc
Să nu-ți mai fie frig, să te-ncălzească.

Nu pot să fiu absent, protocolar,
Când văd părerea-ți prea încrâncenată
Într-o absurdă trecere-n zadar,
Și tot înspre dezastru avântată.

Ape se simt că-ngheață-n jurul tău,
Abstractul e mai mult decât o boare,
Aproape stai cu rău și mult prea rău,
În jurul tău e-un zid de închisoare.

Chiar de-ți vorbesc tu nu mă mai auzi,
Privirea-ți e spre orizont pierdută,
Ochii, de lacrimi, ți-s de-a pururi uzi,
Și vrei să crezi că lupta nu-i pierdută...

Îți spun și eu că nu-i nimic pierdut,
Însă îți spun cu altfel de nuanțe,
Că poți avea mereu numai trecut,
Dar niciodată clare concordanțe.

Confuzie de întrebare

Sunt întrebat ce am și ce-am avut,
Punctată e ideea de avere,
Iar eu răspund că am ceva trecut
Dar am doar viitorul în vedere.

Mi se arată clasicul model
Al omului ce a trecut prin viață
Și strângător a fost, în orice fel,
Ca un pescar pândind prin copci de gheață.

Sau mi se dau exemple, chiar mai mult,
Povești cu luxul lor de amănunte,
Sunt parcă obligat să le ascut,
Când vor cu gândul lor să mă confrunte.

Eu recunosc, sunt chiar laudativ
Spre cei ce viața-și au în altă formă,
Dar și așa, nu văd nici un motiv
Să-mi am trăirea-ncorsetată-n normă.

Ce-am adunat lumește e puțin,
În banii lumii nu e o valoare,
Esențe pure care-mi aparțin
Și întru totu-mi sunt împlinitoare.

Le-am adunat cu timpul, bob cu bob,
Trecând prin toate și-nvățând din toate
Să nu fiu oală spartă ori un ciob,
Ori cel ce se-mbulzește dând din coate.

Grămadă s-au făcut, s-au înmulțit,
Chiar au rodit, uitând să dea de veste,
Argumentând în mod amănunțit
Ceea ce azi mi-e viața ca poveste.

Mereu sunt întrebat, mereu răspund,
Cu-același sens, cu țintă spre avere,
Că am ajuns deja să mă confund,
În mod tacit, cu-a lumii nevedere.